feedledeedee

Delirul care s-a produs, sâmbătă seara, în Sala Mare a Teatrului de Stat Oradea,
după terminarea piesei “Oamenii cavernelor”, de William Saroyan, ne îndreptăţeşte
să afirmăm, pe bună dreptate, că stagiunea 2005-2006 a început cu dreptul, spectatorii,
majoritatea tineri, aplaudând frenetic prestaţia excepţională a Trupei “Iosif
Vulcan”. În distribuţie i-am regăsit pe îndrăgiţii actori: Mariana Vasile şi Ion
Abrudan, Doru Fârte, Anca Sigmirean, Petre Ghimbăşan, Mihaela Gherdan, Tiberiu
Covaci, Andrian Locovei, Pavel Sîrghi şi Ion Ruscuţ. “Oamenii cavernelor” este
o operă scenică regizată de Emil Sauciuc, care a asigurat şi ilustraţia muzicală
a acestui spectacol, decorul şi costumele purtând semnătura scenografei Vioara
Bara.

Condiţia actorului în societate

În “Oamenii cavernelor”, William Saroyan re-problematizează, mai mult ca oricând,
existenţa valorilor, condiţia actorului şi omului de teatru, soarta şi locul lui
în societate. Dramaturg, prozator, eseist american de origine armeană, William
Saroyan (1908-1981) este unul din principalii reprezentanţi ai teatrului american
contemporan. Dintre piesele sale de teatru cele mai importante sunt: “Hei! Oameni
buni!”, “Clipe de viaţă” şi “Inima mea e în munţi”. Teatrul transformă în familie
tot ceea ce cuprinde în sânul său, şi-l devorează pe cel care îl părăseşte. Pentru
Saroyan, teatrul este o altă variantă a lumii, o nouă dimensiune a realităţii
umane. Spectacolul este un suprem omagiu adus vieţii şi omului, dar şi lumii de
vis a teatrului. Textul, adânc şi generos, dramatic, vorbeşte despre viaţă, boală,
moarte, speranţă, renunţare, neputinţă şi, nu în ultimul rând, despre dragoste:
“Care-i secretul teatrului? Dragostea, bineînţeles. Fără dragoste, durerea şi
înfrângerea sunt doar durere şi înfrângere. Nimic altceva. Dragostea însă le face
să devină frumuseţe şi înţeles”.

Spectacol fascinant de lumini şi umbre

Personajele principale sunt doi foşti actori, copii ajunşi bătrâni, care-şi duc
zilele într-un teatru părăsit supus demolării. Se numesc Regele şi Regina, nu
numai pentru că cerşetorul de azi, fost clown, a fost odată Lear, iar Regina săracă,
bolnavă, îmbătrânită, a fost odată actriţă, una din multele regine uitate ale
teatrului. În sărăcia lor, ei devin simbolul acestei dimensiuni: “Acolo sus, în
centru, s-au aprins luminile. Teatrele sunt gata de spectacol. Biletele sunt vândute,
actorii se machiază, îşi pun costumele. Peste câteva clipe se trage cortina, spectacolele
încep unul câte unul. Iar marele, bunul nostru prieten – spectatorul – va sta
să privească şi să asculte. Şi încet, încet, ceva se va trezi în sufletul lui
şi va prinde viaţă un zâmbet, o amintire, ecoul unui adevăr vechi şi uitat, al
unui regret, al unui sentiment de blândeţe. Cu alte cuvinte, secretul teatrului”.
Interogaţia pe care Sauciuc o “aruncă” publicului, prin intermediul lui Saroyan,
loveşte profund eterna noastră dorinţă de nou, de schimbare cu orice preţ. Astfel,
se metamorfozează posibilitatea valorizării teatrului contemporan, spectatorul
fiind invitat, prin acest demers interogativ, să scoată în evidenţă “praful” scenei
sau supermarketurile.

Regizorul Emil Sauciuc ne aruncă mănuşa, printr-un spectacol fascinant de lumini
şi umbre, iar cel care va vrea să înţeleagă va înţelege, în ciuda persistenţei
“prafului” existent pe scenă, pe cărţi, sau chiar pe costumul de clown…

Delirul care s-a produs, sâmbătă seara, în Sala Mare a Teatrului de Stat Oradea,
după terminarea piesei “Oamenii cavernelor”, de William Saroyan, ne îndreptăţeşte
să afirmăm, pe bună dreptate, că stagiunea 2005-2006 a început cu dreptul, spectatorii,
majoritatea tineri, aplaudând frenetic prestaţia excepţională a Trupei “Iosif
Vulcan”. În distribuţie i-am regăsit pe îndrăgiţii actori: Mariana Vasile şi Ion
Abrudan, Doru Fârte, Anca Sigmirean, Petre Ghimbăşan, Mihaela Gherdan, Tiberiu
Covaci, Andrian Locovei, Pavel Sîrghi şi Ion Ruscuţ. “Oamenii cavernelor” este
o operă scenică regizată de Emil Sauciuc, care a asigurat şi ilustraţia muzicală
a acestui spectacol, decorul şi costumele purtând semnătura scenografei Vioara
Bara.

Condiţia actorului în societate

În “Oamenii cavernelor”, William Saroyan re-problematizează, mai mult ca oricând,
existenţa valorilor, condiţia actorului şi omului de teatru, soarta şi locul lui
în societate. Dramaturg, prozator, eseist american de origine armeană, William
Saroyan (1908-1981) este unul din principalii reprezentanţi ai teatrului american
contemporan. Dintre piesele sale de teatru cele mai importante sunt: “Hei! Oameni
buni!”, “Clipe de viaţă” şi “Inima mea e în munţi”. Teatrul transformă în familie
tot ceea ce cuprinde în sânul său, şi-l devorează pe cel care îl părăseşte. Pentru
Saroyan, teatrul este o altă variantă a lumii, o nouă dimensiune a realităţii
umane. Spectacolul este un suprem omagiu adus vieţii şi omului, dar şi lumii de
vis a teatrului. Textul, adânc şi generos, dramatic, vorbeşte despre viaţă, boală,
moarte, speranţă, renunţare, neputinţă şi, nu în ultimul rând, despre dragoste:
“Care-i secretul teatrului? Dragostea, bineînţeles. Fără dragoste, durerea şi
înfrângerea sunt doar durere şi înfrângere. Nimic altceva. Dragostea însă le face
să devină frumuseţe şi înţeles”.

Spectacol fascinant de lumini şi umbre

Personajele principale sunt doi foşti actori, copii ajunşi bătrâni, care-şi duc
zilele într-un teatru părăsit supus demolării. Se numesc Regele şi Regina, nu
numai pentru că cerşetorul de azi, fost clown, a fost odată Lear, iar Regina săracă,
bolnavă, îmbătrânită, a fost odată actriţă, una din multele regine uitate ale
teatrului. În sărăcia lor, ei devin simbolul acestei dimensiuni: “Acolo sus, în
centru, s-au aprins luminile. Teatrele sunt gata de spectacol. Biletele sunt vândute,
actorii se machiază, îşi pun costumele. Peste câteva clipe se trage cortina, spectacolele
încep unul câte unul. Iar marele, bunul nostru prieten – spectatorul – va sta
să privească şi să asculte. Şi încet, încet, ceva se va trezi în sufletul lui
şi va prinde viaţă un zâmbet, o amintire, ecoul unui adevăr vechi şi uitat, al
unui regret, al unui sentiment de blândeţe. Cu alte cuvinte, secretul teatrului”.
Interogaţia pe care Sauciuc o “aruncă” publicului, prin intermediul lui Saroyan,
loveşte profund eterna noastră dorinţă de nou, de schimbare cu orice preţ. Astfel,
se metamorfozează posibilitatea valorizării teatrului contemporan, spectatorul
fiind invitat, prin acest demers interogativ, să scoată în evidenţă “praful” scenei
sau supermarketurile.

Regizorul Emil Sauciuc ne aruncă mănuşa, printr-un spectacol fascinant de lumini
şi umbre, iar cel care va vrea să înţeleagă va înţelege, în ciuda persistenţei
“prafului” existent pe scenă, pe cărţi, sau chiar pe costumul de clown…